Despre îndreptare

Lacrimile îndreptării sting al conștiinței jar,
Niciodată-aceste lacrimi nu vor curge în zadar.

Ceea ce-i peste putere, nu ne cere îndreptarea,
Însă ce ne dăruiește este binecuvântarea.

Ce-i trecut, trecut rămâne,
Nu-l mai poți schimba de-acum,
Viitorul însă astăzi poți să-l schimbi
- Luând alt drum.
Nu poți să înlături moartea care este-n drumul tău,
Însă poți venind spre Bine, s-o învingi
Scăpând de rău.

Pregătește-te de astăzi pentru cerul fericit
Dacă tu vrei ca și cerul să te-aștepte pregătit,
Cum vrei tu să te primească cerul sfânt în sânul său
Când tu nici gândești acuma să-l primești în sânul tău?

Când cel rătăcit se-ntoarce și își plânge ce-a făcut
Nimenea să nu-l mai mustre de păcatul din trecut.

Patru mici, ușor doboară, împreună, pe un mare;
Unitatea e puterea în oricare-mprejurare.

Multe gâște-nving o scroafă,
Multe ape fac o mare,
Multe ciori alungă uliul
- Fiți un suflet în lucrare.

Lacrimile îndreptării sting păcatul cel din jar
Și-aduc celui ce le varsă dulcele iertării dar.

Ușor poți trupul să ți-l speli,
Dar sufletul ți-l poți mai greu
- Doar plânsul scapă de greșeli
Și grija de-a fi bun mereu.

Părerile de rău din suflet n-ai voie să-ți înăbușești
Ci să le-mpaci cu-mbrățișarea acelor care îi jignești.

Numai soarele arată ce e, unde el pătrunde,
Numai adevărul spune câte inima ascunde,
Numai focul arde pleava și gunoiul din grădină,
- Numai plânsul îndreptării spală sufletul de vină.

Fără suflet nu e artă,
Fără lacrimi nu-i căință,
Fără luptă nu-i cunună,
Fără crez nu-i biruință.

Îndreptare-adevărată este-o naștere de Sus,
Fără ea nu-i mântuire
Nici în lume - și nici Sus.

Îndreptarea-adevărată nu-i pe-o zi, când s-a făcut,
Ci e pentru veșnicie un hotar de netrecut.

Dacă mintea celui care se căiește - ar fi-așa,
Înainte de cădere - cine oare-ar mai cădea?
Dar nefericit e-acela care nici dac-a căzut
Tot n-ajunge mai cuminte… - el e-n veci de veci pierdut!

Noi vom plânge mai amarnic pururi faptele acele
Ce le-am vrut mai cu putere
Și-am ținut mai mult la ele.

Cu cât acoperi focul, cu-atât l-aprinzi mai tare
- Mărturisește-ți vina de vrei a ta-ndreptare
Și leapădă păcatul dacă dorești iertare,
Căci rana-acoperită nu-și află vindecare.

Nu fii grabnic cu răspunsul
Ci fii grabnic cu-ndreptarea,
Atunci nu te-alegi cu biciul
Ci cu binecuvântarea.

Prima grijă tu învață
Să-ți îndrepți a ta viață
Căci atunci vezi deslușit
Să-l îndrepți pe cel greșit.

Cine-ajunge să-și dea seama că e tare patul său
N-are să mai doarmă bine, ci din ce în ce mai rău.
Cine-ajunge să-și dea seama de păcatu-n care zace
Până-l leapădă și scapă conștiința nu-i dă pace!

Doar focul cel frumos îl face pe-orice cărbune
Înroșit,
Doar îndreptarea bună-l schimbă
Pe omul ce se vrea-nnoit.

Cercetează rădăcina firii omului cum este
Că din asta-i tot ce-n fapta și-n cuvântul lui rodește;
Dacă e născut din Duhul, este om duhovnicesc,
Dacă nu-i născut, el are firea lui de om lumesc.

Firea lui, e greu s-o schimbe orice om
Oricât ar vrea,
Numai lacrima fierbinte face treaba asta grea.

Firea veche și cea nouă luptă-n noi pân-la sfârșit,
Fericit e cel ce luptă rămânând nebiruit.

Luptă-te cu firea veche ce te-ndeamnă spre păcat
- Cu ea până-n ceasul morții o să ai tot de luptat,
Luptă-te, căci doar o clipă dacă nu veghezi viteaz
Nici nu știi cum te trântește în rușine și-n necaz.

Mai bine sfătuiește decât să ocărăști,
Cu sfatul bun mai grabnic ajuți și mântuiești,
Ocara este aspră și taie și rănește
- De-aceea sfatu-ndreaptă, ocara îndârjește.

Mustră-l pe-nțelept - și-acesta te va socoti un sfânt;
Mustră-l pe nebun - și-acesta te trântește la pământ.

De știi drumurile bune dar te duci pe cele rele
Meriți aspră pedepsire
- Și-o să iei multe nuiele.

Firea nouă este grâul,
Firea lumii-i buruiana,
Cea dintâi este din ceruri
Cealaltă-i din satana
- Luptă, suflete, să crească numai roada celei bune
Iar pe cealaltă luptă firii noi a o supune.

Udă grâul firii sfinte cu a lacrimilor rouă
Să-ncolțească și rodească tot mai mult sămînța nouă,
Și-ncălzește-o cu-al iubirii soare minunat și dulce,
Ca să poată-mbelșugată roadă cerului aduce.

Nu te crede prea puternic când te lupți cu firea rea,
Este-atâta viclenie și nelegiuire-n ea;
Ci te bizuie întruna pe al înfrânării har
Ca să-i smulgi din rădăcină orice otrăvit lăstar.

Firea veche nu se poate îmblânzi și îndruma,
Ci ea trebuie-a o smulge și zdrobi și sugruma;
A ei fapte duc la moarte
Și oricine-o cruță-n sine
Va sfârși-n nelegiuire, în gheenă și-n suspine.

Nu te înșela crezându-ți cu putință mântuirea
Fără marea hotărâre, fără a-ți schimba trăirea,
Căci fără schimbarea vieții, ca o moarte și-o-nviere,
Nu există mântuire! - mântuirea asta cere.

Nu se leagănă copacul dacă vântul nu adie
- Fără gândul sfânt, în luptă
Nu-i putere și tărie.

Cârtița de la-ntuneric nu știe că este soare,
Cei ce zac în necredință mor și nu știu de iertare.

Orbului îi spui zadarnic că e soare-n jurul lui,
El în veac nu va-nțelege, orișicum te lupți să-i spui.
Numai când se-ndură Mila și-i deschide ochii noi
Vede soarele 'nainte
Și-ntunericul 'napoi.

Nu-l învinui pe-acela
Care merge prin noroi,
Fă-l să vadă - și pe urmă
Va ști el să iasă-apoi.

Bine fac și cei ce-acasă doar de fapte bune spun,
Dar mai bine fac cei care duc pe-un orb
Pe drumul bun.

De durere sau de dor
Ochii ți se fac izvor…
Fericit e plânsul când
Face sufletul mai blând.

Plânsul revărsat căit
Uscă răul săvârșit,
Plânsul înnoit mereu
Pace-ți dă, iubitul meu.