Despre mustrare

Critica lovește-adesea numai vârfurile 'nalte,
Ca furtuna ce nu-i pasă de oricâte celelalte;
De aceea în mustrare este uneori și-un bine
- Las să te cunoască lumea, dacă-i ceva bun în tine.

Socotește ca o cinste când te critică acel
Care n-are decât ură, pizmă și păcate-n el.

E ușor să afli vină și să mustri pe oricine
Dar e greu ce mustri-n alții să nu afli
Și la tine.

Orice mustrare-n ceasul ei îți va părea-ntristare ție,
Dar ascultată, mai târziu, aduce-o mare bucurie.

Toți suntem gata să mustrăm, - dar care-i gata oare
Să și primească răbdător o vorbă mustrătoare?
Din multe laude-ai puțin folos curat în viață,
Dar o mustrare, de-o primești, mult bine te învață.

Cel ce are prieteni sinceri, are și virtuți alese,
Când de sfat și de mustrare totdeauna o să-i pese.

Nimeni nu-i prost totdeauna
- Fiecare-i câteodată!
Dar greșeala necăită e de două ori lucrată.
Cel ce și-o îndreptățește o greșește de trei ori…
(- Și de-aceștia-s, îmi pare,
Cei mai mulți din muritori).

Cel care-și ascunde vina, are-un gând ca iar s-o facă,
Cel ce-o lasă - n-o ascunde
Nici când vine nici când pleacă.

Ce-i amar în gură, dulce e-n stomac,
Roadele mustrării tare bine fac.

Doctoria cea amară face sănătate
Și mustrarea cea mai aspră - căile curate.

Pentru cel pierdut în noapte, un lătrat de câine este
Cea mai dulce melodie, cea mai fericită veste…
- Pentru cel ce stă-n păcate și se duce la pierzare,
O mustrare trezitoare este binele cel mare.