Din suprema contemplare

Din suprema contemplare
Aș dori la cer să plec,
Nici să simt vreo tremurare
Pragul sfânt când am să-l trec.

Nici cea mai ușoară șoaptă,
Să nu-mi tulbure-acel pas,
Tot ce-n urma mea așteaptă,
Să-nțeleagă c-a rămas.

În această adâncire,
În al păcii har suprem,
Să nu fie nici privire,
Nici îndemn din ce mă tem.

Inima să-mi bată-n poartă
La Isus, cu trei tăceri,
După-aceea se despartă
Cu un gând senin de ieri.

Doamne, cât mi-a fost de-aproape
Inima de-acest hotar,
Și chiar când era să-mi scape,
Dragostea mi-a-întors-o iar.

Dar acum când slava toată
M-a luat spre-al ei șuvoi,
N-aș mai vrea să-mi fie dată
Nici o-ntoarcere-napoi.