În noaptea lumii prea-ndelungă

În noaptea lumii prea-ndelungă,
Sub lacăt de lumină grea,
Purtăm solia mântuirii.
Când sus pe cruce, când sub ea.
Trecând mereu când prin lumină
Și când prin umbră către țel
L-avem când Stâlp de nor 'nainte
Când Stâlp de foc, mereu pe El.

Plutim ades când peste valuri,
Când doborâți sub ele stăm,
Aceleași lupte când eroic,
Când îndoielnici le-nfruntăm.
Adesea-n zbor prea singuratic,
Prin cer uscat de munți stâncoși
Ne bem doar roua de pe aripi,
Ca șoimii-n anii secetoși.

Cei ce-au purtat pe frunți mai grele
Cununi de spini și de sudori,
Răzbat 'nălțând dumnezeiește
Solia, mai strălucitori.
Purtând-o vrednici mai departe
Din cei ce-au mers în cei ce vin
Cu-atat mai plin ni-e viitorul,
Cu cât trecutul ni-e mai plin.

/: Iar mâine-ajunși la sfânta Țintă,
Cu chip ceresc și drum sfințit,
Spălați prin Apa-ntineririi,
Vom săruta Tărâm slăvit. :/