Ispășirea prefigurată. Toate felurile de jertfe revelate pe care le întâlnim în Vechiul Testament reprezintă tipuri, figuri, umbre ale adevăratei jertfe, care a fost Isus Cristos.
A. Jertfele erau de două feluri:
I. jertfe de mulțumire erau daruri aduse lui Dumnezeu și nu erau de sânge. Reprezentau jertfa adusă de Cristos în timpul vieții Sale. Acestea erau:
1. Primele roade
2. Zeciuieli
3. Jertfe de mâncare și de băutură
4. Tămâie
Ii. jertfe pentru păcat erau întotdeauna de sânge (animalul își dădea viața în locul păcătosului). Reprezentau jertfa lui Cristos adusă în moartea
Sa. Dumnezeu a rânduit mai multe jertfe pentru păcat:
1. Arderile de tot. Aceasta a fost probabil cel mai vechi fel de jertfă (Gen. 4: 4; 8: 20; 22: 13). Jertfa era consumată în întregime de foc. Totul era pentru Dumnezeu. Persoana care aducea jertfa își punea mâna pe capul victimei, transferând simbolic păcatele asupra acesteia (Lev. 1: 1-17). Jertfele zilnice erau arderi de tot (Num. 28: 23). Este numită arderea de tot necurmată (Ex. 29: 42).
2. Jertfele de ispășire sau de păcat erau aduse pentru păcate în general (cu unele excepții), și pentru unele păcate comise din neștiință (fie ale unui preot, fie ale unui conducător, fie ale întregii adunări). Jertfa era adusă pentru natura păcatului. Victima trebuia să substituie ceremonial păcătosul. Preotul trebuia să mănânce din carnea animalului adus ca jertfă, el purtând figurativ păcatele celui/celor care aduceau jertfa (Lev. 10: 17), dar nu putea să mănânce din jertfa de ispășire pe care o aducea pentru sine. Rămășițele jertfei trebuiau scoase afară din tabără și arse.
A. Dumnezeu a rânduit o zi pe an în care să se facă ispășire pentru toate păcatele poporului (Lev. 16). În această zi, marele preot trebuia să facă ispășire pentru sine și familia lui, apoi pentru întreg poporul. În această zi se alegeau 2 iezi care reprezentau ispășirea poporului. Unul era sacrificat, iar celălalt era alungat în pustie după ce marele preot își punea mâinile pe capul său, transferând simbolic păcatele poporului asupra iedului. Cei doi țapi formau un singur sacrificiu. Unul reprezenta ispășirea, celălalt efectele ei (îndepărtarea păcatelor de popor).
3. Jertfele de vină erau desemnate pentru păcate specifice, făcute cu sau fără știință. Se aducea fie un miel sau ied, fie un berbec, în funcție de gravitatea păcatului. De asemenea, mărturisirea păcatului și repararea răului/restituirea bunurilor trebuia să se facă întotdeauna. Lev. 5: 1-6: 7. Așadar, această jertfă cuprindea trei etape: 1. iertare; 2. restaurare; 3. adăugare.
4. Jertfele de mulțumire, sau împăcare (Lev 7: 28-36) arătau că Dumnezeu era împăcat cu omul. Faptul că păcătosul trebuia să mănânce o parte din jertfă, iar grăsimea era dată Domnului arată comuniunea omului cu El.
5. Alte jertfe de sânge:
A. Mielul pascal era considerat o jertfă (Ex. 12: 3-17; 23: 18; 34: 25; Deut. 16: 2). Aceasta trebuia să fie fără cusur, fără aluat și să nu i se rupă nici un os. Sângele mielului îi salva de îngerul nimicitor (ei erau adăpostiți sub sânge).
B. Rânduiala vacii roșii (Numeri 19: 1-10). Poporul trebuia să ofere o vacă roșie, care să nu fi tras niciodată la jug, preotului, pentru a fi sacrificată afară din tabără. Era apoi arsă în întregime, iar cenușa sa slujea la curățirea poporului.
B. Jertfele din Vechiul Testament nu aveau puterea să curețe, să răscumpere, să aducă împăcare. Ele, ca ritualuri, erau lipsite de însemnătate dacă cel care le aducea nu credea în adevărata jertfă (Evr. 10: 1-6). De fapt, Dumnezeu a avertizat în repetate rânduri că nu acceptă doar ritualul, ci înțelesul său (Isa. 1: 11; Ier. 6: 20; Amos 5: 21, 22)
A. Jertfele erau de două feluri:
I. jertfe de mulțumire erau daruri aduse lui Dumnezeu și nu erau de sânge. Reprezentau jertfa adusă de Cristos în timpul vieții Sale. Acestea erau:
1. Primele roade
2. Zeciuieli
3. Jertfe de mâncare și de băutură
4. Tămâie
Ii. jertfe pentru păcat erau întotdeauna de sânge (animalul își dădea viața în locul păcătosului). Reprezentau jertfa lui Cristos adusă în moartea
Sa. Dumnezeu a rânduit mai multe jertfe pentru păcat:
1. Arderile de tot. Aceasta a fost probabil cel mai vechi fel de jertfă (Gen. 4: 4; 8: 20; 22: 13). Jertfa era consumată în întregime de foc. Totul era pentru Dumnezeu. Persoana care aducea jertfa își punea mâna pe capul victimei, transferând simbolic păcatele asupra acesteia (Lev. 1: 1-17). Jertfele zilnice erau arderi de tot (Num. 28: 23). Este numită arderea de tot necurmată (Ex. 29: 42).
2. Jertfele de ispășire sau de păcat erau aduse pentru păcate în general (cu unele excepții), și pentru unele păcate comise din neștiință (fie ale unui preot, fie ale unui conducător, fie ale întregii adunări). Jertfa era adusă pentru natura păcatului. Victima trebuia să substituie ceremonial păcătosul. Preotul trebuia să mănânce din carnea animalului adus ca jertfă, el purtând figurativ păcatele celui/celor care aduceau jertfa (Lev. 10: 17), dar nu putea să mănânce din jertfa de ispășire pe care o aducea pentru sine. Rămășițele jertfei trebuiau scoase afară din tabără și arse.
A. Dumnezeu a rânduit o zi pe an în care să se facă ispășire pentru toate păcatele poporului (Lev. 16). În această zi, marele preot trebuia să facă ispășire pentru sine și familia lui, apoi pentru întreg poporul. În această zi se alegeau 2 iezi care reprezentau ispășirea poporului. Unul era sacrificat, iar celălalt era alungat în pustie după ce marele preot își punea mâinile pe capul său, transferând simbolic păcatele poporului asupra iedului. Cei doi țapi formau un singur sacrificiu. Unul reprezenta ispășirea, celălalt efectele ei (îndepărtarea păcatelor de popor).
3. Jertfele de vină erau desemnate pentru păcate specifice, făcute cu sau fără știință. Se aducea fie un miel sau ied, fie un berbec, în funcție de gravitatea păcatului. De asemenea, mărturisirea păcatului și repararea răului/restituirea bunurilor trebuia să se facă întotdeauna. Lev. 5: 1-6: 7. Așadar, această jertfă cuprindea trei etape: 1. iertare; 2. restaurare; 3. adăugare.
4. Jertfele de mulțumire, sau împăcare (Lev 7: 28-36) arătau că Dumnezeu era împăcat cu omul. Faptul că păcătosul trebuia să mănânce o parte din jertfă, iar grăsimea era dată Domnului arată comuniunea omului cu El.
5. Alte jertfe de sânge:
A. Mielul pascal era considerat o jertfă (Ex. 12: 3-17; 23: 18; 34: 25; Deut. 16: 2). Aceasta trebuia să fie fără cusur, fără aluat și să nu i se rupă nici un os. Sângele mielului îi salva de îngerul nimicitor (ei erau adăpostiți sub sânge).
B. Rânduiala vacii roșii (Numeri 19: 1-10). Poporul trebuia să ofere o vacă roșie, care să nu fi tras niciodată la jug, preotului, pentru a fi sacrificată afară din tabără. Era apoi arsă în întregime, iar cenușa sa slujea la curățirea poporului.
B. Jertfele din Vechiul Testament nu aveau puterea să curețe, să răscumpere, să aducă împăcare. Ele, ca ritualuri, erau lipsite de însemnătate dacă cel care le aducea nu credea în adevărata jertfă (Evr. 10: 1-6). De fapt, Dumnezeu a avertizat în repetate rânduri că nu acceptă doar ritualul, ci înțelesul său (Isa. 1: 11; Ier. 6: 20; Amos 5: 21, 22)
Ispășirea prefigurată. Toate felurile de jertfe revelate pe care le întâlnim în Vechiul Testament reprezintă tipuri, figuri, umbre ale adevăratei jertfe, care a fost Isus Cristos.
A. Jertfele erau de două feluri:
I. jertfe de mulțumire erau daruri aduse lui Dumnezeu și nu erau de sânge. Reprezentau jertfa adusă de Cristos în timpul vieții Sale. Acestea erau:
1. Primele roade
2. Zeciuieli
3. Jertfe de mâncare și de băutură
4. Tămâie
Ii. jertfe pentru păcat erau întotdeauna de sânge (animalul își dădea viața în locul păcătosului). Reprezentau jertfa lui Cristos adusă în moartea
Sa. Dumnezeu a rânduit mai multe jertfe pentru păcat:
1. Arderile de tot. Aceasta a fost probabil cel mai vechi fel de jertfă (Gen. 4: 4; 8: 20; 22: 13). Jertfa era consumată în întregime de foc. Totul era pentru Dumnezeu. Persoana care aducea jertfa își punea mâna pe capul victimei, transferând simbolic păcatele asupra acesteia (Lev. 1: 1-17). Jertfele zilnice erau arderi de tot (Num. 28: 23). Este numită arderea de tot necurmată (Ex. 29: 42).
2. Jertfele de ispășire sau de păcat erau aduse pentru păcate în general (cu unele excepții), și pentru unele păcate comise din neștiință (fie ale unui preot, fie ale unui conducător, fie ale întregii adunări). Jertfa era adusă pentru natura păcatului. Victima trebuia să substituie ceremonial păcătosul. Preotul trebuia să mănânce din carnea animalului adus ca jertfă, el purtând figurativ păcatele celui/celor care aduceau jertfa (Lev. 10: 17), dar nu putea să mănânce din jertfa de ispășire pe care o aducea pentru sine. Rămășițele jertfei trebuiau scoase afară din tabără și arse.
A. Dumnezeu a rânduit o zi pe an în care să se facă ispășire pentru toate păcatele poporului (Lev. 16). În această zi, marele preot trebuia să facă ispășire pentru sine și familia lui, apoi pentru întreg poporul. În această zi se alegeau 2 iezi care reprezentau ispășirea poporului. Unul era sacrificat, iar celălalt era alungat în pustie după ce marele preot își punea mâinile pe capul său, transferând simbolic păcatele poporului asupra iedului. Cei doi țapi formau un singur sacrificiu. Unul reprezenta ispășirea, celălalt efectele ei (îndepărtarea păcatelor de popor).
3. Jertfele de vină erau desemnate pentru păcate specifice, făcute cu sau fără știință. Se aducea fie un miel sau ied, fie un berbec, în funcție de gravitatea păcatului. De asemenea, mărturisirea păcatului și repararea răului/restituirea bunurilor trebuia să se facă întotdeauna. Lev. 5: 1-6: 7. Așadar, această jertfă cuprindea trei etape: 1. iertare; 2. restaurare; 3. adăugare.
4. Jertfele de mulțumire, sau împăcare (Lev 7: 28-36) arătau că Dumnezeu era împăcat cu omul. Faptul că păcătosul trebuia să mănânce o parte din jertfă, iar grăsimea era dată Domnului arată comuniunea omului cu El.
5. Alte jertfe de sânge:
A. Mielul pascal era considerat o jertfă (Ex. 12: 3-17; 23: 18; 34: 25; Deut. 16: 2). Aceasta trebuia să fie fără cusur, fără aluat și să nu i se rupă nici un os. Sângele mielului îi salva de îngerul nimicitor (ei erau adăpostiți sub sânge).
B. Rânduiala vacii roșii (Numeri 19: 1-10). Poporul trebuia să ofere o vacă roșie, care să nu fi tras niciodată la jug, preotului, pentru a fi sacrificată afară din tabără. Era apoi arsă în întregime, iar cenușa sa slujea la curățirea poporului.
B. Jertfele din Vechiul Testament nu aveau puterea să curețe, să răscumpere, să aducă împăcare. Ele, ca ritualuri, erau lipsite de însemnătate dacă cel care le aducea nu credea în adevărata jertfă (Evr. 10: 1-6). De fapt, Dumnezeu a avertizat în repetate rânduri că nu acceptă doar ritualul, ci înțelesul său (Isa. 1: 11; Ier. 6: 20; Amos 5: 21, 22)
A. Jertfele erau de două feluri:
I. jertfe de mulțumire erau daruri aduse lui Dumnezeu și nu erau de sânge. Reprezentau jertfa adusă de Cristos în timpul vieții Sale. Acestea erau:
1. Primele roade
2. Zeciuieli
3. Jertfe de mâncare și de băutură
4. Tămâie
Ii. jertfe pentru păcat erau întotdeauna de sânge (animalul își dădea viața în locul păcătosului). Reprezentau jertfa lui Cristos adusă în moartea
Sa. Dumnezeu a rânduit mai multe jertfe pentru păcat:
1. Arderile de tot. Aceasta a fost probabil cel mai vechi fel de jertfă (Gen. 4: 4; 8: 20; 22: 13). Jertfa era consumată în întregime de foc. Totul era pentru Dumnezeu. Persoana care aducea jertfa își punea mâna pe capul victimei, transferând simbolic păcatele asupra acesteia (Lev. 1: 1-17). Jertfele zilnice erau arderi de tot (Num. 28: 23). Este numită arderea de tot necurmată (Ex. 29: 42).
2. Jertfele de ispășire sau de păcat erau aduse pentru păcate în general (cu unele excepții), și pentru unele păcate comise din neștiință (fie ale unui preot, fie ale unui conducător, fie ale întregii adunări). Jertfa era adusă pentru natura păcatului. Victima trebuia să substituie ceremonial păcătosul. Preotul trebuia să mănânce din carnea animalului adus ca jertfă, el purtând figurativ păcatele celui/celor care aduceau jertfa (Lev. 10: 17), dar nu putea să mănânce din jertfa de ispășire pe care o aducea pentru sine. Rămășițele jertfei trebuiau scoase afară din tabără și arse.
A. Dumnezeu a rânduit o zi pe an în care să se facă ispășire pentru toate păcatele poporului (Lev. 16). În această zi, marele preot trebuia să facă ispășire pentru sine și familia lui, apoi pentru întreg poporul. În această zi se alegeau 2 iezi care reprezentau ispășirea poporului. Unul era sacrificat, iar celălalt era alungat în pustie după ce marele preot își punea mâinile pe capul său, transferând simbolic păcatele poporului asupra iedului. Cei doi țapi formau un singur sacrificiu. Unul reprezenta ispășirea, celălalt efectele ei (îndepărtarea păcatelor de popor).
3. Jertfele de vină erau desemnate pentru păcate specifice, făcute cu sau fără știință. Se aducea fie un miel sau ied, fie un berbec, în funcție de gravitatea păcatului. De asemenea, mărturisirea păcatului și repararea răului/restituirea bunurilor trebuia să se facă întotdeauna. Lev. 5: 1-6: 7. Așadar, această jertfă cuprindea trei etape: 1. iertare; 2. restaurare; 3. adăugare.
4. Jertfele de mulțumire, sau împăcare (Lev 7: 28-36) arătau că Dumnezeu era împăcat cu omul. Faptul că păcătosul trebuia să mănânce o parte din jertfă, iar grăsimea era dată Domnului arată comuniunea omului cu El.
5. Alte jertfe de sânge:
A. Mielul pascal era considerat o jertfă (Ex. 12: 3-17; 23: 18; 34: 25; Deut. 16: 2). Aceasta trebuia să fie fără cusur, fără aluat și să nu i se rupă nici un os. Sângele mielului îi salva de îngerul nimicitor (ei erau adăpostiți sub sânge).
B. Rânduiala vacii roșii (Numeri 19: 1-10). Poporul trebuia să ofere o vacă roșie, care să nu fi tras niciodată la jug, preotului, pentru a fi sacrificată afară din tabără. Era apoi arsă în întregime, iar cenușa sa slujea la curățirea poporului.
B. Jertfele din Vechiul Testament nu aveau puterea să curețe, să răscumpere, să aducă împăcare. Ele, ca ritualuri, erau lipsite de însemnătate dacă cel care le aducea nu credea în adevărata jertfă (Evr. 10: 1-6). De fapt, Dumnezeu a avertizat în repetate rânduri că nu acceptă doar ritualul, ci înțelesul său (Isa. 1: 11; Ier. 6: 20; Amos 5: 21, 22)
