Ispita îți întinde

Ispita îți întinde paharul otrăvit,
Tu dacă-i iei știindu-i, nu meriți osândit?
Mustrări de conștiință, venite prea târziu,
Nu-s oare rugi amare, strigate în pustiu?

În goana dup-a lumii plăcere și păcat,
Nu-i oare-ascuns suspinul cel veșnic și-nfocat?
În ziua azi pierdută, în harul azi respins,
Nu-i viermele cel veșnic și focul cel nestins?

În semenul pe care îl râzi și-ți pare rău,
Nu-i oare-un fiu al Celui ce spui că-i Tatăl tău?
Nu-i oare nebunie să mergi spre iad și-un pas,
Când nu știi pân-acolo cât pic ți-a mai rămas?

/: Nu-i oare cel mai mare păcat și rău când știi,
Că-ntârzierea-i moarte… și totusi să-ntârzii? :/