Cât de nemărginită e Doamne, Slava Ta,
Și ce Puteri mărețe ai, Sfinte Creator!
Ai fost din veșnicie și veșnic Tu vei sta
Pe Tronul plin de glorii mereu învingător! Privind tot universul cu marele-i mister
Și mii de păsărele lăudându-Te cu zel,
Frumosul soare, luna și stelele pe cer,
Mă-ntreb: „Ce este omul, să te gândești la el?”
Și ce Puteri mărețe ai, Sfinte Creator!
Ai fost din veșnicie și veșnic Tu vei sta
Pe Tronul plin de glorii mereu învingător! Privind tot universul cu marele-i mister
Și mii de păsărele lăudându-Te cu zel,
Frumosul soare, luna și stelele pe cer,
Mă-ntreb: „Ce este omul, să te gândești la el?”
Când lacrimile îmi brăzdează fața,
Mă-ntreb, privind la cel nemângâiat:
„Ce este omul? Ce este viața?
Pe-acest pământ de griji împovărat…”
Mă-ntreb, privind la cel nemângâiat:
„Ce este omul? Ce este viața?
Pe-acest pământ de griji împovărat…”
De mii de ani zidește, muncind neobosit,
Cetăți ce peste veacuri doar amintiri vor fi,
Dar rar se mai gândește că fi-va un sfârșit
Când într-o zi pământul flămând îl va-nghiți.
Din zorii dimineții aleargă-n lung și-n lat,
Sărmanul om s-adune comori îndeajuns,
Și clipa despărțirii de tot ce-a adunat
Îl prinde precum hoțul ce vine în ascuns.
Cetăți ce peste veacuri doar amintiri vor fi,
Dar rar se mai gândește că fi-va un sfârșit
Când într-o zi pământul flămând îl va-nghiți.
Din zorii dimineții aleargă-n lung și-n lat,
Sărmanul om s-adune comori îndeajuns,
Și clipa despărțirii de tot ce-a adunat
Îl prinde precum hoțul ce vine în ascuns.
Pe căi necunoscute, sărmanul peregrin,
Prin munți și văi aleargă grăbit, fără răgaz,
Puțini sunt anii vieții pe-acest pământ străin
Și-n ei adună omul doar trudă și necaz.
Nădejde care trece lăsând un gust amar,
E faima bogăției legată de pământ,
Căci toată slava lumii pe-a „cerului cântar”
E doar deșertăciune și goană după vânt…
Prin munți și văi aleargă grăbit, fără răgaz,
Puțini sunt anii vieții pe-acest pământ străin
Și-n ei adună omul doar trudă și necaz.
Nădejde care trece lăsând un gust amar,
E faima bogăției legată de pământ,
Căci toată slava lumii pe-a „cerului cântar”
E doar deșertăciune și goană după vânt…
Cât de nemărginită e Doamne, Slava Ta,
Și ce Puteri mărețe ai, Sfinte Creator!
Ai fost din veșnicie și veșnic Tu vei sta
Pe Tronul plin de glorii mereu învingător! Privind tot universul cu marele-i mister
Și mii de păsărele lăudându-Te cu zel,
Frumosul soare, luna și stelele pe cer,
Mă-ntreb: „Ce este omul, să te gândești la el?”
Și ce Puteri mărețe ai, Sfinte Creator!
Ai fost din veșnicie și veșnic Tu vei sta
Pe Tronul plin de glorii mereu învingător! Privind tot universul cu marele-i mister
Și mii de păsărele lăudându-Te cu zel,
Frumosul soare, luna și stelele pe cer,
Mă-ntreb: „Ce este omul, să te gândești la el?”
Când lacrimile îmi brăzdează fața,
Mă-ntreb, privind la cel nemângâiat:
„Ce este omul? Ce este viața?
Pe-acest pământ de griji împovărat…”
Mă-ntreb, privind la cel nemângâiat:
„Ce este omul? Ce este viața?
Pe-acest pământ de griji împovărat…”
De mii de ani zidește, muncind neobosit,
Cetăți ce peste veacuri doar amintiri vor fi,
Dar rar se mai gândește că fi-va un sfârșit
Când într-o zi pământul flămând îl va-nghiți.
Din zorii dimineții aleargă-n lung și-n lat,
Sărmanul om s-adune comori îndeajuns,
Și clipa despărțirii de tot ce-a adunat
Îl prinde precum hoțul ce vine în ascuns.
Cetăți ce peste veacuri doar amintiri vor fi,
Dar rar se mai gândește că fi-va un sfârșit
Când într-o zi pământul flămând îl va-nghiți.
Din zorii dimineții aleargă-n lung și-n lat,
Sărmanul om s-adune comori îndeajuns,
Și clipa despărțirii de tot ce-a adunat
Îl prinde precum hoțul ce vine în ascuns.
Pe căi necunoscute, sărmanul peregrin,
Prin munți și văi aleargă grăbit, fără răgaz,
Puțini sunt anii vieții pe-acest pământ străin
Și-n ei adună omul doar trudă și necaz.
Nădejde care trece lăsând un gust amar,
E faima bogăției legată de pământ,
Căci toată slava lumii pe-a „cerului cântar”
E doar deșertăciune și goană după vânt…
Prin munți și văi aleargă grăbit, fără răgaz,
Puțini sunt anii vieții pe-acest pământ străin
Și-n ei adună omul doar trudă și necaz.
Nădejde care trece lăsând un gust amar,
E faima bogăției legată de pământ,
Căci toată slava lumii pe-a „cerului cântar”
E doar deșertăciune și goană după vânt…
